Sunt o persoana independenta si incapatanata de aceea urasc sa mi se spuna cum sa-mi traiesc viata, cum sa ma port sau cum ar trebui sa fiu. Urasc sa depind de altii sau sa cer ajutor.

In acest moment al vietii mele nu cred in ideea de destin si ma revolt cand aud ca ‘trebuie’ sa fac ceva – pentru ca asa e normal, pentru ca sunt femeie si cate si mai cate explicatii neconvingatoare. Nu toti artistii trebuie sa picteze in ulei, nu toti designerii trebuie sa creeze rochii, nu toti actorii trebuie sa joace comedii, nu toate femeile trebuie sa fie mame.

Citesc o carte destul de interesanta so far. Nu e vreo opera de arta, dar imi place pentru ca e sincera, e povestea unei tipe cu care, personal, pot relationa. Ma trezesc exclamand ‘So true!’ dupa unele paragrafe. E adevarat ca am acest obicei cu marea majoritate a personajelor si istoriilor pe care le aud sau le vad. Indiferent, inteleg de ce ‘Mananca, roaga-te, iubeste” a facut furori prin lume. Mai mult, mi-ar fi draga chiar si numai din principiu, pentru ca o asociez cu Delia, de la care am primit-o imprumut.

Nu am libertatea si posibilitatile autoarei, de a pleca un an de zile intr-o calatorie de autocunoastere, de vindecare si de placeri prin 3 tari nemaipomenite. Poate nici n-as face-o, cel putin nu singura, nu atat de mult timp, nu in tarile respective. Poate nici nu e nevoie sa pleci pentru a trece prin procesele mai sus mentionate. Poate e suficient sa fugi – metaforic vorbind, sa meditezi si sa ai rabdare.

Asta mi se tot spune – sa am rabdare. Am dus dintotdeauna o lipsa acuta de rabdare. Uneori n-am rabdare nici sa traiesc, fac in sinea mea ca Maria: vreau si vreau acum!! Inteleg ca fiecare etapa, fiecare intamplare, fiecare urmare, toate au propriul timp. Exista o limita minima si una maxima de desfasurare a tuturor lucrurilor, iar ceea ce se intampla inainte de aceste limite se numeste negare sau nesimtire. Ceea ce se intampla dupa e dovada unei lipse grave de motivare si ambitie.

Nu exista timp corect sau timp standard, dar exista un timp si e valabil pentru noi toti, particularizat, cu siguranta insa inevitabil. Am auzit diverse teorii in ceea ce priveste procesul de vindecare, dupa o despartire sau moartea cuiva drag. In ”London”, Syd says that it takes you about half the time you’ve been in a relationship to get over it. Now i don’t know about you guys but for me it doesn’t work. The dead-line thing. Ok sure, maybe in school when i had a deadline for a paper or for studying for an exam. The existence of the deadline used to motivate me to take action in the 23rd hour. It’s just how i work, leaving everything for the last minute.

However, a recovery is more of a process than an appointment. A recovery is more like a class you take than the final exam. It’s important what you did all semester rather than what grade you get on your last paper.

Yes, healing is a process and a pretty slow one at that. According to Elisabeth Kubler-Ross [apud Meredith Grey] it has 5 stages of grief: denial – because the loss is so unthinkable we can’t imagine it’s true, we become angry with everyone, angry with survivors, angry with ourselves. Then we bargain, we beg, we plead, we offer everything we have, we offer up our souls in exchange for just one more day. When the bargaining has failed and the anger is too hard to maintain, we fall into depression, despair until finally we have to accept that we have done everything we can. We let go, we let go and move into acceptance.

There are 5 stages of grief. They look different on all of us but they’re always 5:  denial, anger, bargaining, depression, acceptance, most likely but not necessarily in this order.

Ma pricep tare bine la 3 dintre ele si anume cele din mijloc: Ma enervez destul de usor, am temperament latin. Pot negocia daca premiul ma intereseaza, iar depresia, depresia e o prietena buna de-a mea. Poate nu ne intalnim atat de des precum ar dori ea insa si cand o facem e mereu memorabil. Inevitabil memorabil. Negarea nu imi vine natural, daca o fac e doar asa, ca sa fie. Iar acceptarea … ei bine, vine greu si ocazional pleaca in vacanta. Cunosc tare tare bine toate aceste stari si momentan nu mi dau seama daca trec foarte repede prin ele sau sufar de negare indusa artificial.

Persoana pe care o ‘jelesc’, draga de ea, trece de asemenea prin ele. Cauza difera si timpul de recuperare e considerabil mai mare. Iti doresc succes, dupa cum am mai mai spus – sper sa nu te uiti in urma si sa regreti timpul pierdut si sansele ratate. Timpul nu se intoarce, dar nu e nici irosit pentru ca va duce spre salvare – salvarea sufletului tau, a viitorului tau, iar sansele – sansele se intorc daca stii sa le intorci, daca nu intampini altele mai superbe.

Ma repet si nu pentru ca trebuie sa o fac, nu uit vreodata, nu am nimic de demonstrat. Ma repet pentru ca in acest caz imi place: traiesc cele 5 stadii, dar eu o am pe Irina. Si pe Delia. Si pe Maria, Ada, Ana. Pe Andra si chiar pe Sabrina mica. O am pe Gaby. O am pe Oana ocazional, dar negresit. Il am pe Matei si il am pe Vlady. Il am si pe Cristi. Indiscutabil ii am pe Lisa si pe Nicky. La Constanta il am si pe Patrick.

Now this i can accept

And now, the songs of the day:

And if you wait for me,
I’ll be the light in the dark if you lose your way.
And if you wait for me,
I’ll be your voice when you don’t know what to say.
I’ll be your shelter,
I’ll be your fate.
I’ll be forever,
wait for me.

I’ll be the last train,
I’ll be the last train home