It’s my own cheating heart that makes me cry

Parca oamenii devin, cu cat inaintam mai mult in era aceasta tehnologica, din ce in ce mai prosti. Si cand spun asta vreau sa zic de fapt retardati emotional. Nu simt si nici nu isi pot imagina cum ar fi sa simta. De aceea simplifica totul, reinterpreteaza, reformuleaza si astfel rateaza esenta.

Neavand calitati de profesoara, rabdare sau interes, din partea mea pot sa ramana ratati.

Cine poate, intelege faptul ca lipsa dorintei de a ma marita nu implica singuratate. Siguranta pe care ti-o inspira un om nu reiese din numarul invitatilor de la nunta.

Sensibilitatea nu se calculeaza prin numarul de copii pe care ii faci.

Povestile de dragoste nu se desfasoara numai in maniera conventionala in care ni le prezinta societatea consumerista ori  religia.

 

Cineva mi–a spus, pe un ton sfatuitor, nu demult ca daca am norocul sa gasesc omul alaturi de care mi-as petrece toata viata sa nu ezit in a-l lua de barbat si asta cat mai repede cu putinta.

Daca asa sta situatia prefer sa nu-l gasesc.

Daca este necesar sa semnez o nenorocita de hartie si sa dau prea multi bani, sa-mi macin prea multi nervi si sa-mi pierd prea mult timp pentru o petrecere prea scurta in care nici nu ma pot distra pentru ca sunt prea ocupata facand poze, atunci nu-mi ramane decat sa refuz politicos.

Daca in  afara de munca constanta pe care o presupune mentinerea oricarei relatii trebuie sa il mai si ‘prind’ pe omul cu care sunt, sau, altfel spus, trebuie sa il pacalesc sa ma ia de nevasta atunci sincer, imi anunt toti viitorii prieteni inca de pe acum, cel putin pe cei care ma vor lua in calcul drept candidata pentru titulatura de Mrs. – incercarea moarte n-are. Incercati cu urmatoarea.

 

Cumva traiesc cu impresia ca doi oameni trebuie sa se ‘prinda’ reciproc in loc sa joace un teatru de papusi al carui act final reprezinta prinderea celuilalt intr-o capcana legala si aparent vesnica.

Cumva nu gasesc plauzibila scuza ca doi oameni plictisiti unul de altul si de traiul in doi sa purceada in a face copii pentru ca cineva trebuie sa ii ingrijeasca la batranete, pentru ca ei nu muncesc si fac bani doar in scopuri proprii, pentru ca asta e menirea pe pamant a unor soti.

In aceasta seara vorbele lui Adrian m-au atins mai mult decat o sa-si imagineze vreodata. Poate pentru el erau o simpla pledoarie ce ar tine-o oricui, un monolog repetat pentru a mia oara dar pentru mine ele reprezinta un adevar pe care il traiesc de prea mult timp si pe care il simt in mod neplacut pe piele asa cum  simti apa de mare uscandu-se pe trup, in bataia soarelui – te strange, te jeneaza, te gadila enervant.

Adevarul lui 2009 este ca, cel mai adesea, oamenilor le e frica de intimitate pentru ca se tem sa nu decopere ca n-au nimic intim de impartasit, dincolo de cateva povesti si atingeri. Astfel se obisnuiesc si raman intepeniti intr-o rutina superficial pentru a se trezi in jurul varstei de 30 [la femei] – 40 [la barbati] ani ca au ‘copilarit’ destul si ca e timpul sa devina oameni seriosi si responsabili.

Poate din punct de vedere al societatii reusesc sa faca acest lucru, adica ca aleaga o femeie/un barbat cat de cat ok dupa criterii adanc si demult inradacinate, sa faca 1-2 copii pe care ii duc la scoala si la mall, sa cumpere, daca isi permit, o casa de vacanta, sa schimbe masina coupe cu una all road, sa nu mai frecventeze casino-uri, ci sa joace poker cu baietii acasa, sa nu se mai imbete sambata asa grav caci duminica nu isi permit sa fie mahmuri, fiind o zi de stat in familie.

In acelasi timp nu isi mai sterg mesajele incriminatorii din telefon pentru ca si-au luat un telefon separat, de care sotul/sotia nu stiu si pe care il tin in masina, pe silent.

Trec dintr-o extrema in alta: de la lipsa oricarei intimitati afective si lipsa oricarui sentiment de responsabilitate si atasament la una dintre cele mai mari resposabilitati posibile, aceea de a fi parinte si la lipsa totala a intimitatii fizice.

 

Nu stiu daca am mai marturisit asta dar eu ‘scriu’, adica imi notez gandurile si sentimentele atunci cand imi invadeaza creierul ascultator de muzica, oriunde apuc – in word, in telefon, in agenda. Mai apoi le pun cap la cap daca fac sens, adaug melodia care ma bantuie in acel moment si apas post entry.

E doar atat de nesimplu si de aceea este un process adesea amanat.

Ei bine, in aceasta seara in timp ce, printre altele, aberam gratios in word gasesc pe net urmatorul strigat de ajutor, postat pe un site pamfletar:

 

My boyfriend wants out of the relationship we’ve built between us. He says that I’m “everything he ever asked for because I don’t play mind games, I cook like a gourmet chef, have a sexual appetite like no other woman, and take care of him better than his own mother” – seriously, he said this. But he just isn’t ready to be in a committed relationship – after we’ve lived together for a year. So, after I walked out on him after the 1st, I want to know, what’s your advice for what I should do about the next guy I date? What games should I know that other women play in order to catch and keep a man? –Alexia

 

Raspunsul editorului:

Alexia,
Well, here is the problem. You remind him of his mother, and what man wants that when he is trying to climax? The sex may be good, but I’m sure it’s psychologically draining. Next time around, try being like their sexy cousin instead of the mother.

 

Ha ha.

Raspunsul meu:

Ce-ar fi sa incetezi pe parcursul sau macar la inceputul urmatoarei relatii sa fii proasta? Ce-ar fi sa-i dai sansa urmatorului tau iubit sa te prinda el pe tine? Ce-ar fi sa realizezi ca daca n-o face inseamna ca alergi prea repede pentru el si ca este deci un moscait? Pentru ca in ciuda aparentelor tu nu te arunci in gol ci mergi pe drumul tau.

 

 

 

Don’t ever think you’ve seen the best of me. There’s a side you’ll never know

Imagineaza ti ca esti un baiat care duce acasa o fata frumoasa. Dar nu acasa la mama si la tata, ci acasa la tine, dupa o seara distractiva in club, conversatii spumoase si miscari de dans lascive. Ea nu e orice fata, o remarcasei demult, iti place, te intriga,  vrei sa o cunosti pe toate planurile. Poate nu e acesta planul ideal cu care sa incepi insa nu poti da inapoi, nu vrei. Va faceti grabiti drum spre dormitor desi nici peretele holului nu arata rau, nici masa si  canapeaua livingului, nici usa baii. Va tremura mainile, gurile sunt insatiabile, aerul devine electric acolo unde va opriti sa va atingeti.

Ea se scuza si se indreapta spre toaleta cu promisiunea de reveni cat de curand posibil.

Tu te trantesti pe pat si astepti. Te ridici si iti inlaturi camasa, incaltamintea de asemenea. Te deschei la pantaloni. Ii inchei la loc, nehotarat. Pana la urma te decizi: desfaci cureaua, o arunci pe scaunul aflat undeva in coltul drept al camerei si astepti nerabdator pe pat. Aproape adormisei atunci cand ii auzi tocurile pe hol.

O vezi si ti se taie rasuflarea. Gura intredeschisa, clipesti tamp. Pantofi negri care ar speria pe oricine are teama de inaltime. Chiloti minusculi, sutien asortat, ambele din dantela neagra. Parul lucios si usor ondulat ii cade in valuri pana aproape de mijlocul spatelui. Se opreste in dreptul usii, privindu-te fix. Are capul usor ridicat, fapt ce ii confera un aer de superioritate nemascata.

Muscandu-si buzele se indreapta, incet si sigur, spre tine. Ai vrea sa o rogi sa mai stea putin acolo pentru ca nu vrei sa ratezi niciun detaliu, nicio portiune, nicio alunita sau semn. In acelasi timp nu mai ai rabdare, vrei sa o atingi, sa o simti, o vrei pe toata. Inchizi ochii pentru doua secunde pentru a recapitula toate pozele mentale pe care i le ai facut, apoi cu mainile tremurande si grabite o tragi sub tine si o saruti. Abia atunci remarci fundita de catifea din jurul gatului ei. In mod normal nu ti-ar inspira absolut nimic insa lantul fin de metal care ii cade rece pe spate, legand-o de chilotei iti promite ca va fi o noapte pe care nu o vei uita prea curand si nu numai datorita faptului ca ea e personajul principal.

Ai vrea sa fii tu insuti dar te temi sa n-o sperii. Ai vrea sa ii complimentezi pielea, parul, ochii, gura, gesturile, sunetele dar cuvintele ti se opresc in gat si oricum stii ca sunt de prisos.

Si atunci face ea un gest, declicul – cum ar spune o persoana cunoscuta mie – si stii ca cineva acolo sus te iubeste. Nu iti mai ramane decat sa te bucuri de noaptea aceasta, constient fiind ca nu multe alte nopti pe care le-ai trait si pe care le vei trai de acum incolo au fost si vor fi comparabile. Nu te vei gandi la maine, nici la ieri, nu vei spera, nu vei face planuri, nu vei dori mai mult, nici mai putin. Vei fi aici si fericit si atat.

Cert este ca n-o vei uita niciodata pe fata aceasta. Ea este tot ce vrei, tot ce nu intelegi si tot ce nu vei avea vreodata, nu in adevaratul sens al cuvantului.

Turn off the lights and turn off the shyness
Cause all of our moves make up for the silence
And oh, the way your makeup stains my pillowcase
Like I’ll never be the same

‘Mai bine erai muta. Cine se muta?’. ‘Poate vine cu trenu’. Ce cutremur?’

Ieri a fost Sf. Mihail & Gavril asadar este un moment perfect pentru postul pe care i l-am promis prietenei mele din copilarie – Gaby – si anume unul intreg numai despre si pentru ea.

Sigur ca ma voi raporta, inevitabil, in relatarile mele, la propriile experiente pe care le-am avut cu ea.

Legatura dintre noi s-a inchegat in jurul varstei de 11 ani, cand am nimerit in aceeasi clasa a scolii generale cu numarul 30 ‘Gheorghe Titeica’. De atunci traim o poveste ce a fost, pe alocuri, neagra, intrerupta, vulcanica, plictisitoare dar este, fara indoiala, frumoasa. Nu pot vorbi in numele ei insa eu nu as schimba nimic. Nu pot vorbi despre ea, de fapt, nu ma pot gandi la ea fara sa o asociez cu amintirea unor persoane precum Dani, Lavinia, Oana, Luiza, Denisa, Mircea, Ioana si multi altii dar nu as schimba nimic.

Oamenii care am devenit azi si relatiile pe care inca le pastram se datoreaza, in parte, lor.

Gaby este persoana alaturi de care mi-e greu sa ma abtin din fumat. Tutun. De fapt, singura persoana din cate cunosc, in afara de tata poate, care fumeaza cu o asemenea pofta incat ma simt ca un copil gras intr-un magazin cu dulciuri, vorba lui 50 Cent.

Gaby imi marturiseste cele mai intime, stanjenitoare, penibile experiente cu dezinvoltura copilului de 5 ani care isi intreaba parintii ce-i aia ‘pula’.

Gaby a ramas aceeasi adolescenta semi razvratita si inconstienta din liceu si poate de aceea imi este imposibil sa nu imi fac griji pentru ea. Am inteles demult inutilitatea de a o sfatui, chiar si atunci cand imi cere parerea, de a pune suflet atunci cand comite vreo bomba, de a lua orice personal. Tot ce pot face este sa fiu acolo cand are nevoie de mine.

Gaby asculta muzica mult prea ‘orientala’ pentru gusturile mele dar o cunosc de atat de mult timp incat a devenit irelevant.

GaBy ScRiE EneRvAnT De MulT AsA, cUm FaCeaU CopIII CuL Pe mIRC

Uneori am impresia ca n-am baza in ea dar apoi vine un moment ca cel din primavara, cand m-a luat de la wish si mi-a ascultat frustrarile la 4 dimineata chiar daca, poate, nu le intelegea.

Gaby rade pana cade sub masa, la Crazy.

Gaby poate fi uneori atat de insistenta si repetitiva incat ma oboseste fizic dar si psihic.

Gaby are legatura cu amintirea primei tigari, a primului sarut, a mesei rotunde din Asterix, a intrebarilor indiscrete.

Gaby bea de stinge dar nu tine minte nimic dupa paharul cu numarul 3, crezand vehement ca s-a oprit la el.

Gaby merge la orice ora la Mc.

Gaby are multe calitati si particularitati care o fac unica, cel putin in multimea de oameni pe care ii cunosc insa daca le-as impartasi aici ar inseamna sa dau din casa. Ceea ce nu fac.

La multi ani, Papushyko!

If you leave, you’re leavin the best. So you will have to settle for less

In ultima vreme ma tot amuz alaturi de Catrinel pe seama listelor mele, in special a celei cu lucruri care imi displac. Sau ea se amuza pe seama mea si a listelor mele, nu-mi dau seama inca

In orice caz, printre glume si zambete, am realizat faptul ca am omis ceva esential. Imi displace sa mi se spuna ca sunt cea mai tare. Replica unui astfel de ‘compliment’ ar fi o vorba pe care am auzit-o sambata de la Stixy. In ce oras??

Nu voi fi niciodata cea mai frumoasa fata dintr-o camera, nici cea mai desteapta. Poate chiar nici cea mai taioasa sau cea mai directa. Asadar care este domeniul in care eu sunt cea mai tare?

Indiscutabil am calitatile mele, prin intermediul carora actionez uneori bine spre foarte bine. Fiecare dintre noi exceleaza in cel putin o arie de activitate, in mod constient sau nu. Importanta sociala a acesteia e irelevanta. Cativa fac unele lucruri mai bine decat marea majoritate. Si totusi, cea mai nu sunt. Depinde, normal, cu cine ma compari dar oare de ce simti nevoia sa o faci? Mai mult, de ce simti nevoia sa mi-o spui? Oare unde vrei sa ajungi? Ce am facut sa-ti dea impresia ca orice ai spune te va duce acolo, comparativ cu orice ai putea sa faci, nu sa declari?

Cam multe intrebari pentru un monolog nocturn.

Hai sa iti spun eu. Sunt cea care :

-          Isi ascunde sentimentele cel mai adesea involuntar si cu o naturalete innascuta

-          Innebuneste atunci cand, gasind curajul si persoana dispusa sa asculte, le exprima si nu e crezuta.

-          Nu e de partea ta, dar nici impotriva ta.

-          E de partea acelor lucruri pe care le considera adevarate

-          Iti da tot ce are fara sa-I ceri si iti cere tot ce ai fara ca tu sa vrei sa-I dai

-          Nu schiteaza un zambet la vederea unui copil dar plange cu sughituri doar auzind despre vreun animal necajit

-          Ar vrea sa fie fata de care iti amintesti cu regret pentru ca n-ai intrat in vorba cu ea atunci cand ai avut sansa

-          Inca vrea sa creada in bunele intentii ale oamenilor sau, cel putin, in lipsa intentiilor rele. Everybody has a hidden agenda or at least reasons for doing something and seeing someone but that doesn’t necessarily involve taking people and situations for granted.

-          Danseaza de parca ar fi pe scena, indiferent cine o vede, sau nu

-          Nu se forteaza sa fie in felul care e, dar nici in vreun alt fel

 

Dragostea dureaza 3ani& 2ore, pe un scaun incomod, de bar, din lemn…

…Intr-un local extrem de calduros, plin cu lume vorbareata.

Dar acum nu vom vorbi despre piesa ci despre un alt fel de dragoste.O dragoste inutila si nedorita pe care i-o porti cuiva aflat la rascruce de vanturi, unde a fost abandonat. Cineva care in procesul evacuarii din comoda locuinta, pe care o impartasea cu mama copilului sau, a esuat in a-si aminti sa puna in bagaj propria inima. Putea macar o sa trimita, preventiv si intr-un colet, prin posta, la o viitoare adresa.  Nu trebuia sa o trimita nici macar express, dar avea datoria de a nu uita de ea. Poate in bagajul de mana pe care l-a facut in graba nu mai avea loc de ea. Poate nu avea de unde sa banuiasca faptul ca va poposi pentru un timp atat de indelungat in noua casa. Daca poate sa fie numita asa – casa – avand in vedere ca ‘home is where the heart is’.

Poate a crezut ca cele 2 persoane care nu demult insemnau lumea si siguranta pentru el vor realiza si recunoaste inutilitatea unui lucru pe  care nu il mai doresc si i-o vor inapoia.

Pentru moment niciuna dintre variantele mai sus mentionate nu s-a adeverit, asadar abonatul Vodafone nu poate fi contactat. Nici chiar de tine care saraca i-ai oferi universul in dar si daca n-ai putea, macar universul tau.

Treceai nestingherita pe langa intersectia in care el statea, pierdut si descurajat. Nu i-ai fi acordat atentie daca nu te prindea de mana, rugandu-te sa zabovesti putin cu el. Ti-a vorbit atat de frumos incat n-ai putut refuza. L-ai apucat la randul tau de mana si ati stat asa, unul langa celalalt, uitandu-va in zare. O vreme ti-a povestit despre orizont si toate lucrurile minunate pe care le veti descoperi daca ar fi sa plecati de acolo.

Privelistea nu era prea incantatoare, tocmai de aceea te grabeai sa depasesti aceasta bucata de  drum, pana sa il intalnesti. Se asemana cu un peisaj dintr-un film american, ilustrand desertul. Soarele intrase in nori, caldura nu mai era atat de mare insa zapuseala devenise aproape insuportabila. Seara batea un vant aspru care imprastia nisipul in toate directiile. Ai fi avut senzatia ca sta sa ploua daca nu stiai ca te aflii in desert.

Insa totul a devenit irelevant din momentul in care ai aplecat urechea la frumoasele lucruri pe care le debita omul de langa tine. Dar dupa prea putin timp ai simtit cum, incet dar sigur, stransoarea in care iti prinsese mana incepe sa se relaxeze, cum el refuza sa te mai priveasca. N-o mai facea aproape deloc, cu atat mai putin cu ardoarea de la inceput. Tacerea a devenit dureroasa si atunci refuzi sa mai stai. Dar descoperi ca esti incapabila sa pleci definitiv. Asadar faci cativa pasi inapoi si ramai pe loc, inchizand ochii. Momentele in care poti inchide ochii pentru a-ti imagina cele mai arzatoare dorinte sunt aproape la fel de dulci cum poate si realitatea sa fie ocazional.

Ai stat acolo cu ochii puternic inchisi, cu capul putin plecat, cu mainile lasate pe langa trup si pumnii stransi. Atat de tare ii strangeai incat unghiile ti-au facut rani in palme. Dar n-ai simtit nimic. Atat de tare batea vantul si atat de mult praf era in aer incat ochii au inceput sa iti lacrimeze. Dar n-ai simtit nimic. Atat de frig era noaptea incat intreg corpul iti tremura, incercand sa mentina o temperature cat de cat normala. Dar n-ai simtit nimic. Atat de tare ardea soarele ziua incat parul a incetat sa iti mai luceasca si a capatat nuante rosiatice. Dar n-ai simtit nimic.

Intr-o zi s-a intors si ti-a prins incheietura mainii stangi. Ai deschis ochii, ai ridicat privirea, ti-ai relaxat bratele si ti-ai sters urmele de lacrimi din obraji. Ti-ai scuturat parul, te-ai uitat la omul jumatate intors spre tine si ai zambit.

Zambeai pentru ca stiai de la inceput ca n-au fost sanse, doar sperante. N-au fost planuri, doar iluzii. N-au fost declaratii, doar vorbe.

L-ai indemnat sa priveasca in fata si ai vorbit. I-ai spus ca ti-ai fi dorit tare mult sa vezi si sa traiesti toate minunatiile lumii despre care ti-a povestit. Mai mult, ti-ar fi placut sa le vezi si sa le traiesti alaturi de el. Dar nu il vei impinge de la spate sa se urneasca din loc. Caci un prieten merge alaturi de tine, dar nu iti spune incotro s-o apuci. Nu vei decide pentru el si nu vei lupta in numele lui. Caci un prieten te sfatuieste si nu iti impune, dandu-ti libertatea sa alegi, cu toate ca e posibil sa gresesti. Un prieten lupta alaturi de tine, niciodata pentru tine sau cu tine.

Un prieten te asculta si te indeamna cum crede mai bine. Mai bine pentru tine, nu pentru el. Te sustine, te incurajeaza sau te linisteste, in functie de situatie. Te face sa razi sau te lasa sa plangi. Bea cu tine sau pentru tine. Te scoate in oras sau sta cu tine in casa. Te lasa singur daca asta iti doresti dar te reasigura ca nu esti singur.

“Friendship… is not something you learn in school. But if you haven’t learned the meaning of friendship, you really haven’t learned anything.”

Si, vai, ce rau imi pare pentru voi – cei care nu stiti ce inseamna prietenia. M-am inselat mai devreme, cand spuneam ca tot ce vreau sa traiesc in viata asta e iubirea reciproca. M-am inselat pentru ca o am deja si, pe deasupra, e nemuritoare. Se afla in relatiile mele de prietenie, these wheels that started turning when I was young and will hopefully keep on spinning till the day I die.

Voi – voi care nu aveti prieteni pentru ca nu intelegeti conceptul – sunteti incapabili sa iubiti ceva ce nu are legatura cu materialul. Iar prin material ma refer la lucrurile fizice, trupesti. Fie ca e vorba de atractie sexuala sau de adn (amanti sau familie), voi intelegeti numai acele relatii in care va oglinditi, va regasiti, prin care raportati totul la propria persoana fara a putea depasi acest stadiu.

Cum poti fi capabil sa iubesti pe cineva de sex opus [sau de acelasi sex, it’s ok, I don’t judge like that] in conditiile in care nu poti iubi un prieten? Prietenul nu te atrage fizic [sau n-ar trebui sa o faca], nu te satisface din punct de vedere sexual [sau e indicat sa nu o faca], nu e ruda cu tine [asadar teoretic te-ai putea descotorosi oricand de compania lui]. Prietenia, cel putin cea sadita in timp, cu radacinile adanc infipte in pamantul amintirilor, cu frunzele si crengile sus crescute in cerul sperantelor viitoare, nu se desfasoara, asemenea multor relatii de amor pe principiul ‘fie ce-o fi’. Prietenia e vesnica si lupta constant pentru nemurirea ei.

Nu ai prieteni pe care ii iubesti in adevaratul sens al cuvantului nu pentru ca e greu, nu pentru ca oamenii nu mai au valori, nu pentru ca esti prea bun pentru ei ci pur si simplu pentru ca tu nu stii ce inseamna sa fi prietenul cuiva.

Dar eu stiu. Si oricat de mult mi-ar fi placut sa iti arat si tie, dragostea ta ‘dureaza trei ani’. A mea e nesfarsita. Cu gandul acesta ti-am dat drumul la mana.

cei care cred ca le stiu pe toate ne enerveaza la culme pe noi, astia care le stim pe toate.

Acum ceva timp am primit un friend request pe Facebook de la un tip pe care nu il stiam. Pana acum nimic nou.

Avem o multime de prieteni in comun si, probabil din cauza numelui foarte haios, i-am dat accept. Pana acum nimic nou. Am numerosi necunoscuti in lista de prieteni.

E un tip tare haios. Gasesc adesea cate un post, comment, status care ma face sa rad. Pana acum nimic nou.

Arata bine. In sensul ca se incadreaza perfect genotipului meu. Pana acum nimic nou.

Iar acesta este punctul in care se opresc, din cate am remarcat pana acum, lucrurile pe care Sasha le are in comun cu multi locuitori ai planetei. Desigur ma refer la asemanarile banale, trasaturi ‘ordinare’ [din englezul 'ordinary']  ce l-ar face just another prick in the wall daca am face abstractie sau n-am sesiza calitatile lui.

Sasha nu este nimic nou. Este ceva, cineva, altceva nou.

Este nou pentru mine si este fantastic.

Este de departe si fara drept de apel cel mai mare spammer din cati am intalnit vreodata, postand ceva la fiecare 5 minute. OMD-ul e o amatoare pe langa el [si sper sa nu ia aceasta remarca drept o provocare ] Insa n-au trecut 2 zile [active pe Facebook] fara sa descopar o melodie noua, o melodie uitata, o melodie superba, o melodie care te face sa zambesti, alta care iti aduce lacrimi in ochi.

Fara indoiala am gasit in posturile lui cantece care mi-au displacut sau nu mi-au inspirat nimic si artisti pe care nu ii simpatizez.

However ” there are songs that make us want to dance. songs that make us want to sing along. but the best songs are the ones that bring you back to the moment you first heard them. and once again, break your heart. ”

So thank you again for all the songs that made me dream and remember, made me hope and forget, made me crazy and free, made me party and go all out.

There Is A Light That Never Goes Out

I-am promis acum cateva saptamani lui Gaby un entry numai pentru si despre ea. Va urma, de asta poti fi sigura, insa acest post este pentru Irina.

Este pentru perioada in care stateam cu Maria in Brancoveanu.

Este pentru ca uneori mi-e dor sa am mult de condus pana acasa, noaptea, pe sosele goale, cu muzica, ganduri  si zambetul pe buze.

Este pentru ca mi-ati dezapezit masina in timp ce eu faceam baie.

Este pentru oamenii pe care i-am pierdut. Oamenii veseli si optimisti din noi insene.

Este pentru cei care ne-au facut sa zambim. Cei care ne-au atins sufletele si trupurile ca nimeni altii.

Este pentru felul in care oftezi sau spui cate un cuvant, din senin, fara sa realizezi.

Este pentru ca m-ai tinut in brate ieri cand plangeam.

Este pentru noaptea aceea in care am stat in fata blocului tau, in masina, ascultand Sigur Ross.

Este pentru ca reactionam complet altfel, in situatii similare dar tot acolo ajungem.

Este pentru mesaje cu versuri, citate si ganduri bune, ritualul nostru dintotdeuna.

”A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.”

”Si am sa ma intorc candva sa alung din preajma ta tot ce-i trist si tot ce-i rau si as dori sa fiu acum o romanta de parfum sa pot sta in parul tau.”

”Oricum ar fi, ai in fata ta o noua zi. Mergi pe ea si nu uita … stelele care cad, nu pier, stelele care cad se duc pe un alt cer”

”Cand vine seara mii de lumini se aprind, dar stiu ca in mine stelele se sting

Cand vine seara nu vreau sa vad ce singura sunt si toate in jurul meu cum plang

Cand vine seara simt ce multe am pierdut…”

”Iubire, bibelou de portelan,
Obiect cu existenta efemera,
Te regasesc pe-aceeasi etajera
Pe care te-am lasat acum un an…

Iti multumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntimplat?…
Ce suflet caritabil te-a pastrat
In lipsa mea,
In lipsa ei,
In lipsa noastra?…
Ce demon alb,
Ce pasare albastra
Ti-a stat de veghe-atita timp
Si te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Si nu te-ai prafuit?…

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect de pret cu smaltul nepatat,
Ramii pe loc acolo unde esti…
Să nu te misti…
Si daca ne iubesti –
O!… daca ne iubesti cu-adevarat –
Asteapta-ne la fel inca un an…
Un an macar…
Atât…
Un singur an…

Iubire, bibelou de portelan!…”

”Nu asa ca nu mai stii cum imi arata chipul?

Val verde lingand nisipul…

Adu zarurile sa-l tragem la sorti!

Ma tem ca de o vesnicie de ora

noi suntem morti.”

The world thinks i’m arrogant and you know, … Fuck You!!!

Imi displac oamenii care se plang si se vaita mult.

Imi displac oamenii care imi critica stilul de a sofa sau care fac pe co-pilotii fara sa-i fi rugat eu in prealabil.

Imi displac baietii care se imbraca cu haine predominant albe.

Imi displac asiaticii.

Imi displace profund limba franceza.

Imi displac rosul si portocaliul.

Imi displace sa merg desculta.

Imi displace sa mi se ia mancare din farfurie.

Imi displace sa stau in primele randuri la cinema.

Imi displac oamenii care nu se enerveaza pentru ca imi inspira nepasare.

Imi displac maimutele [animalele].

Imi displace atunci cand sunt nevoita sa ma repet.

Imi displace de noua ta prietena si pana acum nu m-a contrazis nimeni.

Imi displac oamenii posesivi si cei care nu recunosc momentele cand insista degeaba.

Imi displac oamenii laudarosi.

Imi displac fumatorii care nu au brichete sau le fura pe ale altora.

Imi displac pantalonii cu talie inalta.

Imi displac toate insectele pana la stadiul de fobie, panica si paranoia.

Imi displac unghiile false.

Imi displac tatuajele prea colorate.

Imi displac stafidele si fructele uscate.

Imi displac morcovii.

Imi displace Jean Paul Gaultier² pana in punctul in care mi se face rau.

Imi displace sa fiu grabita.

Imi displace sa mi se interzica sa fumez.

Imi displace sa fiu luata in brate dupa sex sau in timp ce dorm.

Imi displace sa dau raportul, sa ofer explicatii, sa mi se ceara socoteala.

Imi displace sa vorbesc in public.

Imi displace sa mi se impuna limite in ‘dormitor’.

Imi displace sa cer favoruri sau ajutor.

Imi displace sa fiu atinsa pe burta, fata sau par.

Imi displac, asemenea fratelui meu, picioarele oamenilor. Mai exact, labele picioarelor, inclusiv ale mele.

Imi displac filmele horror pentru ca mi se par stupide, repetitive si prost realizate.

Imi displace de Tudor Chirila si de formatia Vama Veche.

Imi displac blogurile care stereotipizeaza, critica si desfiinteaza doar de dragul de a o face [vezi ‘pitici gratis’ sau ‘amdraci’].

Imi displace sa sun la usa propriei mele case.

Imi displac tacamurile si vesela nespalate bine.

Imi displac diminetile.

Imi displac iarna,zapada, frigul.

Imi displace revelionul.

Imi displac soferii inceti.

Imi displace sa am parul scurt.

Imi displac politica si geografia.

Imi displace sentimentul unei case in care nu exista niciun animal de companie.

Imi displace atunci cand altcineva imi foloseste sau doreste sa imi foloseasca prosopul, lufa, periuta de dinti.

Imi displac dovezile publice de afectiune.

Imi displace atunci cand cineva imi umbla in telefon sau in laptop.

Imi displace sa nu mi se raspunda la mesaje in timp util.

Imi displac produsele MAC.

Imi displace sa arunc gunoiul.

Imi displac halucinatiile si implicit halucinogenele.

Imi displace sa gasesc fire de par blond in peria mea.

Imi displace sa nu mi se spuna ‘noroc’ sau ‘sanatate’ sau ce-o fi atunci cand stranut.

Imi displace atunci cand cineva foloseste ‘k’ in loc de ‘ok’.

Imi displace cand Ana imi da buzz.

Imi displace ceata.

Imi displace martipanul.

Imi displace cand mi se spune ca va trebui sa fac copii.

Imi displac superstitiile si horoscopul.

Imi displace cuvantul ‘whatever’ atat de tare incat e capabil sa ma prost dispuna si sa ma impiedice sa continui conversatia.

Imi displac sfarsiturile, inclusiv ultima tigara dintr-un pachet.

Imi displace lenjeria alba, in special la fete.

Imi displace sa dorm pe o perna care miroase a altcineva.

Imi displac oamenii care nu tin minte.

Imi displace melodia ‘Mad World’.

Imi displace atunci cand cineva e prapastios.

Imi displace cand mi se spune sa imi schimb comportamentul, firea, dispozitia.

Imi displace cand n-am de ales.

Imi displace ca tot ce pot face este sa las lucrurile sa doara si sa moara.

Domnului Alexandru Matei

Joia trecuta m-am intors la Bucuresti, pentru prima oara in viata mea, cu MaxiTaxi sau autobus sau cum vreti voi sa-i spuneti. Ma asteptam la cea mai odioasa calatorie din cate am facut pana acum, dar s-a dovedit a fi chiar un prilej nesperat de liniste. Liniste interioara.

Neavand nicio carte buna sau macar notabila pe acasa, cel putin nu vreuna care sa imi trezeasca impulsul, dorinta de a citi, am urmat sfatul Oanei si m-am dus la magazinul din gara pentru a lua cateva reviste. Ah, si ce ma bucur ca am luat aceasta decizie. Poate sunt ignoranta si dezinformata, comoda si inculta, poate acum se aplica vorba aceea pe care o urasc atat de tare: ‘mai bine mai tarziu decat niciodata’. Acum, in octombrie 2009, l-am descoperit pe Alexandru Matei.

Rasfoiam revista ‘The One’, umplandu-mi capul cu diverse poze, preturi si informatii inutile, ma prefaceam interesata de orice articol. Si atunci il vad: M-a parasit!

Zambesc si imi spus ca in sfarsit, un articol pentru mine.

Poate cateva lamuriri sunt binevenite. Nu ma consider parasita ori victima, nu in sensul la care va ganditi voi. Dar nu pot relationa cu Casnicia este o alianta intre familii, 10 mituri despre cancerul la san sau Femeia la cratita?

Bineinteles asta este strict problema mea si nu a revistei. Poate au mai existat cateva articole care mi-au placut insa pot spune sincer ca Alexandru Matei este genial.

Initial poza asociata randurilor care mi-au ramas intiparite in memorie si in suflet m-a debusolat. De ce e fata asta atat de fericita ca a fost parasita? [abia dupa primul paragraf mi se dezvaluie ca ea este cea care paraseste] De ce merge desculta prin iarba? De ce se chinuie sa care 2 bagaje intr-o mana iar cu cealalta isi fixeaza palaria pe cap? De ce e iarba inclinata de la vant dar parul ei e nemiscat si perfect indreptat? Raspunsul e simplu – poza e acolo pentru a umple pagina. In mod inutil pe deasupra caci articolul nu are nevoie de completari.

Poate nu aduce nimic nou in afara de metafore superbe, dar cert este ca nimeni nu a mai spus lucrurile astea atat de frumos. Plangeam de dinainte sa trec la a doua pagina, iar in momentul in care am ajuns la final eram deja vlaguita.

Da, plang din cauza filmelor, a muzicii, a unei scrieri frumoase, a animalelor pe care le vad pe strada sau la tv, a unei povesti pe care mi-o spui inainte sa adormi, in timp ce ma tii in brate. Peste cateva minute pot la fel de bine sa rad zgomotos. Sunt emotionata, ma manifest, big deal.

Nu stiu daca este legal, moral sau etic dar vreau sa redau aici articolul caci astfel il voi avea pentru totdeauna. Repet, ii apartine in totalitate lui Alexandru Matei si probabil revistei The One, dar e si putin al meu caci il iubesc.

Mergi pe strada, stai la coada, te uiti la vreun film, citesti o carte sau mananci. Si, deodata, ai in fata ochilor un gest care ti-a marcat viata, dar pe care-l vezi cu privirea rece a unui alt ‘tu’, de la distanta interplanetara la care tu te tot desparti de tine cel de demult, pentru a te intalni pe tine in cele din urma (ceea ce nu prea se intampla, desi ai periodic senzatia ca da). Il vezi acum asa cum iti amintesti o scena dintr-un film, dar cu emotia pe care ti-o da faptul ca tu ai fost acolo, desi oricum, nu l-ai vazut niciodata pe regizor.

Ea coborase deja si totul se terminase, iar. Eu o urmez val-vartej cu actul de casatorie in mana, o ajung din urma, pe ea si pe el, care venise sa o smulga din mainile mele, si-i flutur fituica prin fata unor ochi care n-aveau nici un chef sa se uite fix la obiectul ala. Ii spun, uite, ti-ai luat un angajament – hartia aia ramasese singurul meu argument si ajunsesem sa invoc ceva atat de banal si ieftin ca un fluturas semnat de noi doi si stampilat de o institutie impersonala – ca si cum institutia era acolo sa ma apere pe mine de realitate si ca si cum sub stampila s-ar fi strans tot hazardul din lume si-ar fi fost infipt definitiv in locul ala. Ea raspunde ca era numai o hartie lipsita de importanta si ma lasa cu ea agatata de degete. Ma simt ca si cum as fi stat cu un buchet de flori in fata cuiva care voia flori, dar nu de la mine. Apoi fuge, ca sa transeze odata o situatie in care nici ea nu se simtea prea bine. Trada si voia sa tradeze, dar nu voia sa ramana multa vreme cu imaginea ei de tradatoare – in viata trebuie sa uiti ca sa poti trai si trebuie sa nu iti amintesti decat ceea ce iti continua fiinta, nu ceea ce ti-o intrerupe. El, subtil manipulat, da sa o urmeze si imi spune lasa, o sa va lamuriti voi peste cativa ani de ce s-a intamplat chestia asta, daca te-a iubit sau nu, daca ai iubit-o sau nu. Si pleaca dupa ea, eu raman. Mereu am ramas, aproape mereu, iar cand am plecat n-aveam nici un chef sa fac asta. Raman, si nu-i usor sa ramai, de fapt e la fel de greu ca atunci cand trebuie sa pleci tu primul si nu poti. Am ramas si, treptat, incepand sa circul, sa mai raman si sa mai plec, am ajuns la concluzia ca adevarul unui moment nu exista, ca el e una cu momentul pe care n-ai cum sa-l cunosti de vreme ce faci parte din el. Si, cu cat vrei sa-l explici, cu atat te afunzi mai tare in el si risti sa-ti iei senzatiile drept cauze si realitate.

Dincolo de scenele in care te uiti in oglinda si iti admiri taria de caracter de sub trasaturile dezordonate la capatul unei zile de lucru, exista vartejuri in care intri cum intra o barca in mijlocul unei tornade si toate ancorele bine infipte in lumea sociala sar ca niste capse si te trezesti ca Doroteea din ‘Vrajitorul din Oz’, in aer. Dar Doroteea isi ia zborul cu tot cu casa – cu tot cu cordonul ombilical care o fereste de pericole si o framanta prin tot felul de aventuri doar cat sa se rumeneasca la caldura lumii adevarate, sa simta ce inseamna sa trebuiasca sa fii tu cel care ia deciziile si care isi asuma consecintele. Atunci cand totul se termina, se termina de fapt lumea in care, daca te uiti in oglinda, iti vezi aura, vezi peretii unei case care te ocroteste si pe care nimeni altcineva n-o vede. Si-atunci ti se intampla sa simti ca vrei sa stii adevarul, si ca dorinta asta e singura energie in stare sa iti absoarba gandurile negre si sa te poata proiecta in viitor.

Joaca de-a adevarul are un mobil pervers. Dupa nu stiu cati ani, o revad si ea vrea sa stie daca am iubit-0, de fapt vrea sa-i spun ca am iubit-o ca sa-nteleaga de fapt c-o iubesc si, deci, ca sunt tot acolo de unde ea a plecat, si de unde a disparut si locul in care ramasesem. Sau, dimpotriva, se teme sa nu-i spun – si pe undeva masochismul ei vrea asta – ca n-am iubit-o niciodata, ca deci e bine ca a plecat, ca a plecat pentru ca n-am iubit-o – dar ea, victima, m-a iubit, m-a iubit atat cat a putut, atat cat i-am dat iluzia ca o las sa ma iubeasca. Vrea sa stie adevarul despre noi ca si cum ‘noi’ ar fi fost ceva neschimbat  atata vreme cat eram impreuna, ca si cum vietile noastre sunt niste linii care, daca vor, se vad una pe cealalta de la inceput pana la sfarsit.

Traim intr-o lume in care totul tinde sa aiba un loc. Locul tau acum e la adapost, te relaxezi, nu muncesti. Revista asta are un rost: te face sa te simti bine. Tu o deschizi, o citesti, iti cad ochii pe niste reclame, vrei obiectele ilustrate, te duci sa le cumperi. Totul pare sa curga repede, dar ordonat in lumea noastra. Ai asigurare de viata, nu-i asa? Te gandesti ca, daca ti se intampla vreun accident, singura dovada de continuitate a ratiunii in viata ta e suma pe care cineva drag o poate incasa daca patesti ceva. Si, dintr-odata, totul se termina. Dorinta de adevar care survine atunci face parte dintr-o mistica a sfarsitului. S-a terminat, dar de fapt mai dureaza: poate aflu de ce m-a parasit, iar, daca stiu de ce, atunci pot sa-mi inchipui trecutul altfel, asa incat despartirea de acum sa nu para un accident, ci un fapt normal, stiut dinainte si asezat in viata ca o veriga intr-un lant subtire, dar infinit. Vrei adevarul sau vrei sa te razbuni, e acelasi lucru. Important e ca vrei ceva de la ce nu mai e pentru tine. Stii de ramane din tot, de fapt? O senzatie estetica, un fapt de literatura. De aceea cred ca e nimerit sa citesti despartiri, nu sa le traiesti …

Alexandru Matei, multumesc.

[melodia toamnei mele]

no love no glory – povestea unei cicatrici II

Capitolul 2 – ”You’re the bedtime story, the one that keeps the curtains closed”

Ma indreptam spre casa. Era in jurul orei 6 p.m. intr-o marti oarecare asadar traficul devenise oficial infernal. Nu imi amintesc de unde veneam sau motivul pentru care nu ramasesem la un suc pentru a scapa de aglomeratie. Pe drum m-am oprit, in stilul caracteristic, la Nic pe Beller pentru a ma aproviziona cu tigari, apa plata si eventual o punga de Bake Rolls cu sare – pranzul si cina mea pe ziua aceea.

Dupa cele 20 de minute tipice de plimbat nehotarata prin magazin si stat la rand la casa, ma urc inapoi in masina, pregatita sa infrunt circulatia sau, mai bine spus, lipsa ei. Radio Guerilla imi tinea o companie placuta.Ma aflam pe punctul de a iesi din parcare atunci cand cineva deschide portiera dreapta si se urca grabit in masina, fara sa scoata o vorba.

Pe langa teama si mirarea care m-au cuprins in mod instant, injur in gand pentru ca am uitat, din nou, sa blochez usile. Privesc, vadit socata, la persoana aflata langa mine. Asteptam o amenintare, o indicatie, un salut macar. Noul meu pasager nu parea amuzat.

Primul gand a fost ca sigur a gresit masina si ca va pleca stanjenit in momentul in care va realiza confuzia comisa. Dupa cateva secunde de asteptare ma intrebam daca nu cumva am comis eu vreo greseala. Poate ar fi trebuit sa il recunosc pe omul asta. Asa ca il studiez atent, fara a-mi modifica insa expresia de consternare de pe chip.

Si atunci ma loveste. Nu va speriati, ma loveste amintirea: e un tip cu care am interacctionat acum destul de mult timp, la un party. Am jucat un fel de joc in care eu eram povestitorul, iar el copilul curios. A fost un exercitiu de imaginatie placut si o schimbare completa de stil fata de replicile standard si cliseele suprauzate de care am parte in cluburi si baruri. Tocmai din acest motiv am plecat atunci fara sa spun nimic, fara sa dau vreun detaliu despre mine, inainte ca lucrurile sa degenereze.

‘Trebuie sa imi spui!’

Ridic spranceana stanga.

‘Finalul povestii. Sau macar mijlocul.’

Zambesc. Sincera sa fiu, uitasem aproape complet despre intreaga faza, pana acum si mai ales detalii despre povestea in sine.

‘Acum?’ intreb pentru a castiga putin timp.

‘Alta optiune nu ai.’ spune zambind iar in acel moment imi mai amintesc ceva. Imi amintesc diversitatea zambetului lui.

‘Pot sa-ti spun desfasurarea evenimentelor desi nu stiu de ce ai vrea sa le stii. Incheierea o cunosti, e aceeasi, e inevitabila si da un gust amar tuturor faptelor care au dus pana in acel punct.’

‘Dar ce dulci au fost odata.’

‘Incontestabil. Raman chiar si dupa multi ani doze aproape consistente de dulceata. Dar niciodata suficiente.’

‘Si totusi, amageste-ma putin. Chiar daca voi ramane flamand si de neconsolat.’

‘Poate data viitoare’ ii spun si cobor din masina. Intru la Sensiblu si ma felicit pentru inspiratie – chiar ar trebui sa-mi cumpar o crema de corp.